Tihna

În primăvara lui ’86, doamna artistă Rebeka Weér este chemată de către secretarul de partid al teatrului în care aceasta își încununează talentul pentru a negocia termenii recuperării din occident a fiicei rătăcitoare, prim violonistă lăudată în New York Times. Actrița, și ea recompensată de către partid cu premii de la Tisa și până în Moscova îi scrie fiicei și o roagă să se întoarcă, pentru că va fi respectată și acasă, dar aceasta îi răspunde că “Stimată mamă, aici sunt prețuită nu numai din punct de vedere al existenței, e adevărat, deocamdată vă pot trimite doar 500 de dolari. De altfel, cu dragă inimă aș accepta să fiu chiar și numai o simplă cameristă într-un motel oarecare de aici, decât acasă prim-violonistă într-un concert oferit în cinstea unui congres al partidului. Deci rugămintea mea este să nu mai primesc astfel de scrisori”. Actrița Weér realizează că fiica ei nu are de gând să se întoarcă și că asta îi poate afecta cariera, pentru că i s-a sugerat deja că “e nevoie de artiști așa talentați și în teatrele de provincie”. În situația dată, doamna artistă aranjează o înmormântare, strângând toate lucrurile fiicei ei, Judit, într-un sicriu pe care îl îngroapă în capătul unui cimitir, în cadrul unei ceremonii modeste la care nu participă aproape nimeni înafară de gropari. De la ceremonie lipsește și Andor, fratele lui Judit, fiul Rebekăi, dar el este acasă atunci când mama lui se întoarce și invocă o migrenă. Mai întâi, această migrenă nu o lasă pe artistă să iasă din casă câteva zile, dar zilele se tranformă în ani.

Timpul trece în tihnă pentru actrița care nu mai iese din camera ei ticsită cu mobilier furat din decorurile spectacolelor în care a fost Anna Karenina sau Cleopatra. Nu mai iese nici măcar pentru fondul de ten cu care își acoperă fața pentru ca ea sau fiul ei să nu vadă că îmbătrânește. Altcineva oricum nu o mai vede. În felul ăsta, existența lui Andor se petrece între replicile “undeaifostbăiete” și “amfostsatiiaupainemama”, doar că în răstimpul în care merge după pâine mai redactează și câte o scrisoare către mama sa, de la Judit. Până să o cunoascp pe Ezster, Andor nici nu realizează că asta e tot ce a rămas din viața lui.

Textul spectacolului este o dramatizare după romanul cu același nume a lui Attila Bartis. Romanul este scris la persoana I, iar episoadele sunt povestite într-o ordine vag cronologică. Afrim ia acest text și îl decupează cinematografic, senzația pe care eu am avut-o la final fiind aceea că m-am uitat la un lung metraj, dar unul din ăla bun de tot în care juri că ai trăit fizic măcar 10 ani împreună cu personajele. Decorul lui Adrian Damian împarte scena scena în mai multe spații, fiecare dintre ele aparținând câte unui personaj, fără să oprească celelalte personaje să le traverseze sau să le habiteze puțin. În mijlocul scenei este o insulă înconjurată de o apa tihnită.

După “Castingul dracului” era deja clar: Afrim + actorii companiei Tompa Miklos din Târgu Mureș = perfect match. Actorii sunt copleșitor de buni, se aruncă cu capul înainte, cu curaj, cu încredere și cu sinceritate. Afrim le oferă spațiu suficient în care să ne facă mai întâi să râdem și să dea apoi cu noi de toți pereții de emoție.

_MG_9711 _MG_4082 _MG_4919 _MG_9700

Leave a Note

Your email address will not be published.