Lumea e a mea

Ești adolescentă și visezi, recurent, urât noaptea. Visezi că îți spargi dinții unul câte unul, unul de altul, și că ai gura plină de sânge. După ce te trezești din asta, mare lucru nu mai are ce să te sperie cât ești treaz. Acasă, la școala și p-afară sunt locuri de joacă, e palpitant, e cu iubire. E cu iubire, l-ai cucerit pe băiatul pe care voiai să îl cucerești, pe Prinț, și îți dai seama că de-aici poți cuceri toată lumea imediat. Mai ai și o armată de două prietene și testosteron cam tot atâta cât estrogen. Și cum mergi tu spre tronul imaginar al lumii, apare una care se crede și ea e prințesă lângă același prinț. IMG_1564

E un scenariu posibil și repetabil dacă ne uităm puțin atent; îl vedem de mai multe ori, în același timp în același liceu, în toată țara. În “Lumea e a mea”, debutul lui Nicolae Constantin Tănase, pe adolescentă o cheamă Larisa, iar pe actrița care o joacă o cheamă Ana Maria Guran și se scălda prin apele tulburi ale liceului când a chemat-o Nae la casting. Cele două fete din armata ei personală, Olimpia și Aurora din film, liceence și ele în viața de zi cu zi sunt Ana Vatamanu și Oana Rusu. Prințul e Florin Hrițcu, mai fotbalist brazilian ca niciodată, iar cealaltă pretendentă la tron e Iulia Ciochina pe care nu am recunoscut-o nici acum doi ani când am făcut câteva poze la filmări și nici în prima jumătate a filmului, pe un ecran mare.

Și-acuma concret despre film: Avem vreo 40 de minute să prindem ce am zis în primul paragraf. Scenariul semnat de Raluca Mănescu e scris pe limba liceenilor așa că ai chef să o crezi și să începi să o cunoști pe Larisa. Te prinzi repede că nu-i nici olimpică, nici voluntară la 3 ONG-uri, te uiți urât la ea când îi întoarce replici nasoale lu’ mă-sa, dar te atașezi de ea. Aici fac o paranteză scurtă ca să îmi expun una dintre foarte puținele teorii pe care mi le-am formulat cât eram eu student la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematzzz zzzz zzzzz. Sorry, ziceam: cred că dacă un regizor reușește să te facă să te atașezi de un personaj, indiferent cât e de superb sau de odios, în clipa în care i se întâmplă cel mai mic căcat, ești lângă el, vrei să te bagi, să te revolți. Asta începe să se întâmple din plin înainte de a trece de prima jumătate a filmului, deci rămâne mult timp în care să strângi de nervi mânerele scaunului de cinema. Ce știu sigur că îmi dădea cu virgulă urmărind și crezând povestea e că e stupid în lume cât de ușor poți să-ți fuți viața dacă nu ești puțin atent. Adică ce mare lucru, te-ai bătut cu una pentru un băiat, fugi puțin de-acasă și deja ți s-a rupt oleacă filmul. Noroc că fata e puternică și cade mereu un picioare, dar nu ca o pisică cu 9 vieți, ci mai degrabă după ce își julește toată pielea în alunecări în care pierde cu totul controlul.

Nae Tănase nu arată ca la un debut, asta poate și datorită faptului că s-a jucat mult cu scurt metraje dintre cele mai curajoase. Cred că i-au plăcut mereu să se arunce în filme de gen, iar genul ăstuia e film cu adolescenți (The Breakfast Club, This is England, Superbad, Cry-baby înțelegeți voi, adolescenți eroi). Dacă n-aș avea pic de discernământ l-aș pune și lângă Selfie, dar hei, filmul lui Nae are momente de o poezie din aia de era mișto chiar și în filmele înainte de ’89, iar cultura pop a liceenilor români e radiografiată cu multă precizie. Ăsta ar fi momentul în care trebuie să zic că am vreo săptămână de cănd ascult “Toată țara”, temă principală a filmului, o piesă a lui Ruby. Acum altă teorie de-a mea: Piesele nu ne plac, ne plac sau ne plac foarte tare. Ca să ne placă foarte tare, trebuie să fie ori foarte bune, ori să le asociem cu ceva care ne-a marcat, și-a pus măcar puțin amprenta pe noi. Am dat puțin din cap când a început piesa lui Ruby după primele minute ale filmului, dar până la sfârșit nu voiam decât să ajung acasă și să dau play să văd, stai, cum zice ea “are mama o fetiță frumușicâ foc/ sprintenă și hărnicuțâ subțiricâ la mijloc/ noaptea pe toc…”. Da, păi e Larisa, iar refrenul zice clar, piesa e pentru toate fetele din filmul ăsta. Foarte fericită coloana sonoră, foarte, toată. Da, și Tranquilla lui Salam, pe care dansează fetele naiv lasciv pe pat spre deliciul lui Puștiu (Vladimir Purdel într-o perlă de scenă de un minut) care se uită la ele prin webcam.
Dincolo de muzică, o treabă chiar și mai bună a făut Daniel Kosuth, directorul de imagine, și el la debut în lung metraj. Cot la cot cu Nae, Kosuth imprimă camerei o mișcare din care înțelegi că lumea Larisei stă ba pe apă liniștită, ba pe valuri violente, dar niciodată cu picioarele pe pământ. Ca să nu credeți că sunt eu foarte deștept, e greu să ratezi comparația când Larisa apare în mod  recurent inconștientă sau zbătându-se scufundată în apă. La picăturile astea de poezie se adaugă secvențe întregi de slow motion care au atâta sens, pentru că așa e și sub apă, nu poți fizic să te miști altfel decât în reluare.

De scenariu am mai zis deja că-mi place că-i scris pe limba personajelor din film, așa că tot ce o să mai adaug e o listă de replici care stau impecabil în gurile actorilor:
Nu știu dacă am fost fericită până acum. Nu știu să separ fericirea de alte lucruri
E, morț
N-auzi că nu moare asta, e tare, așa ca mine
Prezent tens
Închide ușa și ia loc undeva
Ziceai ceva de missing you? (replica asta e pusă în colțul gurii Larisei)
Dacă-ți place n-o să te doară
Dacă vrei poți să mai stai până-ți revii
Vreau să mă schimb.

Și s-a schimbat fata, e femeie până la finalul filmului, știe mai clar ca niciodată că indiferent de cât de tare cade și se râșcâie cu fața, cu umerii, cu coatele de asfalt, se ridică și ia viața în piept. Nu e un role-model, dar e un erou de la care avem de învățat. Filmul intră azi, 23 octombrie în cinematografele din toată țara. Rupeti ușile.

Aș vrea ca lumea să meargă în cinema la filmul ăsta pentru că:
– e bun și pe alocuri fenomenaaal. Despre a doua parte a filmului nu am scris niciun rând, pentru că nu aș vrea să privez pe cineva de surpriza unor scene care mi-au ajuns până în piept
– e o cărămidă zdravănă la a clădi o imagine nouă a filmului românesc, unde nu mai e totul ultra hiper intelectual și trist
– e un film făcut cu bani puțini și cu multă încredere de la Tudor Giurgiu, de o echipă foarte tânără care nu a lăsat să se vadă vreun compromis.
– e o lume despre care știm foaaarte bine că e acolo, două străzi mai departe de unde mergem noi, o întoarcere de cap mai la stânga sau la dreapta mai încolo de unde ne uităm de obicei

Iar am scris mai mult decât ar trebui să am voie prin lege, așa că pentru cine a avut răbdare să citească, las mai jos fotografii behind the scenes:

IMG_0451 IMG_1576 IMG_1649 IMG_1654 IMG_1683 IMG_1801 IMG_3470 IMG_3492 IMG_3506 IMG_3607 IMG_3641 IMG_3708 IMG_3729 IMG_3741 IMG_3807 IMG_3818

Leave a Note

Your email address will not be published.