Budapesta – Bucuresti. CFR

 

Se cam miră lumea de unde iubirea mea pentru trenuri. Deobicei motivez simplu, că în tren pot să lucrez, să citesc, să dorm, pot să mă culc într-un oraș și până dimineața să fiu în celălalt capăt al țării. Dar astea sunt generalități. Cel mai recent drum cu trenul mi-a plăcut atât de mult fără să fie cu nimic mai special decât altele încât o să scriu oleacă despre el.

Processed with VSCOcam with b5 preset

Budapesta  Keleti – București Nord, vreo 15 ore jumate, pe primele le-am cam dormit, de la 11 seara (a plecat cu jumătate de oră întărziere și cu foarte multe scuze în difuzoarele de pe peronul unguresc). Eram trezit de la 6 dimineața, deci chiar și mie îmi trebuia puțin somn. M-am mai trezit să arăt un bilet la controlorii de la MAV (cfr-ul vecinilor), un buletin la graniță, încă un buletin la graniță la noi, încă un bilet la controlori la noi, tot așa până pe la 4 când m-am trezit de-a binelea la cearta dintre un controlor în toată firea și o doamnă mai în vârstă care avea un bilet de pe data de 17, când noi eram pe 18. Doamna se justifica, domnu’ se formaliza și îi explica cum stă treaba cu biletele, cu datele, cu cfr-ul, chema alți călători să demonstreze cum arată un bilet bun. Am zis că se descurcă doamna, dar a mai apărut un controlor. Doi controlori/ se certau/ pe un bilet de la o doamnă. Începuseră cu vădămjosdintren, iar doamna cu văfacreclamație. Atunci domnii au zis păisăvădămoamendăsăavețicereclama blablabla. M-am enervat când unul dintre ei a trecut de la pronumele reverențios la nuînțelegifemeiecănuebunbiletul. Atunci m-am ridicat și am început un monolog despre respect vizavi de călători și prezumția de nevinovăție. A funcționat; când le vorbești despre lucruri pe care nu le înțeleg, cedează. Un tânăr pe la 22, șapcă-barbă-hanorac dădea ture de culoar, se băga în seamă cu cercetașii nemți care mergeanu la hiking pe lângă Brașov și îi îndemna smokeweed. Iar după ce trecea, ei se mirau wowaRomanian. Din clipa aia m-am pus pe lucru la laptop, dar inițial mi-a fost un pic greu să mă concentrez pentru că, la fel ca și la dus, am întâlnit un fenomen mai greu de explicat: 3 doamne mai 60+ așa pe care le auzeam vorbind în ungurește destul de tare la plecare grăiau acum, odată trecută granița, pe românește-ardelenește. Problema e că vorbeau tot tare și foarte neinteresant (leacuri băbești & Fuego & nepoți). Am reușit să mă scufund în muncă și să le ignor. Afară începea să se lumineze, iar pe geam vedeam una dintre primele ploi care plouau pe vara asta. La 9 dimineața terminam de lucru, îndeplineam deadline-ul și mă gândeam să mă premiez cu un somn într-un compartiment liber pe care îl țineam eu minte de la plecare. Compartimentul nu mai era liber, foamea era mare, așa că m-am dus în vagonul restaurant. Se fuma.

Processed with VSCOcam with a4 preset

Se fuma!?! Dar se fuma doar în prima jumătate, unde se și bea, în a doua jumătate se mânca și erau fețe de masă. Pe mese. Un domn gen șef de sală m-a întrebat cedoreștedomnulsăservească, am întrebat ce au, a zis (și aici începea să se simtă școala veche de chelnerie) putem să vă pregătim un piept de pui pe grătar, cu cartofi prăjiți, puțină brânză rasă, o salată asortată cu roșii, varză, castraveți, de sezon, sau poate o ceafă de porc…zic bine bine, pui din ăla. După două minute îmi aduce o olivieră, după încă un minut intră un neamț tânăr călător în restaurant, de la cușetă, după încă un minut îmi ia oliviera de pe masă și i-o așează lui în fața ochilor. După ce mi-a venit și mie mâncarea, oliviera a mai făcut puțin naveta. Bun, pe mine nu mă deranja nimic, vagonul arăta senzațional, totul lambrisat prin ’70, șervețele așezate cu mult gust în paharele de pe mesele goale, dar acoperite delicios cu  fețele de masă turcoaz. În capăt, un ventilator. Cu greu m-am ridicat din capsula timpului care era jumătatea de restaurant a vagonului restaurant și am cerut o bere, că o beau în jumătatea bar, unde erau cafele și țigări dar și o priză. Și mă așez la laptop și apare din nou: tânărul pe la 22, hanorac-barbă-șapcă. Îl țineam minte de cu noaptea când dădea ture de culoar prin vagon și striga cu entuziasm smokeweekbrother sau măducacasăînvamă. Deci omul se întoarce și e mai zgomotos ca niciodată, plin de iubire și povețe pe care le livra random cui i se nimerea în față. Dacă nu se nimerea nimeni în fața lui, se așeza el în fața cuiva și le spunea lucruri ca deastaerabineînBabylon,călumeaseiubea, mai cânta un Bob Marley, mai îndemna la smokeweed și după aia se plângea că toate fetele cu care a avut de-a face l-au lăsat pentru alții, iar el a pus suflet, și ce păcat că erau curve, dar acum știe că nu mai are rost. Își făcea numărul câte 15 minute, vedea că îl ignoră lumea, dar până la urmă mai revena să mai bage o fisă, să ne mai învețe cum e cu libertatea. Șeful de sală vine lângă mine și își cere scuze pentru atmosferă, băiatuls-adrogatdedimineață. Îi zic să stea liniștit că l-am prins încă din Budapesta, e pa demult.

Am tras vreo oră de berea aia și m-am întors la mine în compartiment, unde aveam așa: o tânără pe la 28, globetrotter – lucrase în știință, dar ea știa că e un spirit liber și creativ așa că de 8 luni se plimba. Treaba ei era că pe un cont de instagram încărca poze făcute cu iphone-ul, cele mai multe cu ea, făcute de alții, ea gătită toată în straie locale. România era a 71-a țară. Mai departe, lângă geam, un indian care se descălțase ca să își întindă picioarele pe locul din fața lui. După o vreme s-a culcat, după și mai multă vreme și-a pus și un prosop în cap. Mai era și un austriac, 30+, născut în Suceava, mutat de mic. Venea des în România, mergea la Brașov, din Viena. Momentan stătea afară, cred eu că de sclifoseală la adresa picioarelor indianului.

Multi-culti în CFR. Mai jos, poze făcute cu telefonul, că cu precădere așa fac în tren. Prima e din gară de la Sibiu, când mă pregăteam să iau trenul spre Budapesta.

Nu pot să îmi imaginez că cineva a avut răbdare să citească până aici. Păcat, am și concluzie. S-ar putea să fiu doar eu și încă câțiva, dar mă scoate din sărite când câte cineva îmi povestește că s-a dat cu TGV-ul prin Franța sau cu vreun tren mai civilizat prin Scoția sau Japonia, și că la noi nici nu se gândesc să se suie, că ce oameni, ce mizerie, ce servicii, dar tot ei plătesc niște mii ca să aibe parte fix de asta prin Cuba, Africi sau Vietnam și se miră și contemplează la cum trăiesc oamenii ăia, câtă libertate… Câtă libertate! Noi avem multă libertate. În personal(regio) e mai multă libertate decât în accelerat (inter regio), așa cum în Ferentari e mai multă libertate decât la Piața Muncii sau la Eroilor. Și pe măsură ce ne civiliză, că ne civilizăm, mai dispare câte puțin din libertatea asta, pe nesimțite. Azi nu se mai fumează în tren, mâine nu mai jucăm tenis de picior peste mașini în spatele blocului, poimâine strângem după câini când îi plimbăm pe stradă și tot așa. Și e foarte bine! dar o să ne fie dor și o să fim nostalgici, iar cum mie îmi place nostalgia cel mai mult și cel mai mult, mă bucur de ea în prezent, mă încarc de prezent, îl îmbrățișez cu toate libertățile lui necivilizate ca să pot să mă nostalgiez mai tare când de civilizați ce o să fim o să bem bere la 0,25 pe terase. Și așa explic de unde iubirea mea pentru trenuri, cred.

Processed with VSCOcam with a4 preset IMG_3076 Processed with VSCOcam with b5 preset IMG_3098 Processed with VSCOcam with a4 preset Processed with VSCOcam with a4 preset

Leave a Note

Your email address will not be published.